În nopţile când luna se ciocneşte de pereţii adăpostului,
iar cărţile sunt bătrânii neputincioşi ai familiei
care de mult nu mai răspund la vreun stimul,
ca pentru un copil salvat de animale,
limbajul mi se pare insuportabil.
un iaz secat în mijlocul pădurii.
(în jurul meu lucrează maşini
pe care nu le-aş putea descrie
fără să îngheţ de ruşine şi spaimă.)
aş vrea să fiu un analfabet
un sălbatic ce îşi mângâie pântecul
fredonând cântece sincopate printre copacii împietriţi.
scânteia s-a stins, dar ecoul primelor cuvinte
continuă să tulbure vizuina
în care vulpea îşi priveşte uluită puiul
şi-apoi îi linge fruntea încetişor
sperând că totul a fost doar o neînţelegere.
At night, when the moon bumps into the shelter’s walls
and books are the powerless elders of the family
that have long ceased to respond to any stimulus,
just like a child who’s been saved by animals,
I find language unbearable.
a drained pond amid the forest.
(all around me machines are operating
devices I couldn’t describe
without utter shame and dread)
I wish I were an illiterate
a savage caressing his belly
and humming staccato songs among trees of stone.
the spark has faded, but the first words
are still echoing the lair
where the stunned fox stares at its cub
and then gently licks its forehead
hoping it had all been just a misunderstanding.
lui Kristofer Flensmark / to Kristofer Flensmark
